Acum douăzeci si ceva de ani, mulți oricum, eram extrem de entuziastă. Era primul meu vot real. Votam cu adevărat! De atunci, pe măsură ce anii treceau, entuziasmul meu scădea de la alegeri la alegeri. Momentul alegerilor, indiferent ce alegeri erau ele – parlamentare, președinte, locale – era întotdeauna precedat de îndoieli, analize, zile în care spuneam că nu mă mai duc, zile în care vorbeam cu mine și căutam tot felul de argumente pro și contra prezenței la vot. Și de fiecare dată mă duceam. În primul rând pentru că este un drept al meu, singurul care deocamdată pare de nezdruncinat. Celelalte sunt destul de relative. În al doilea rând pentru că, votând în cunoștință de cauză, încercând să aflu cât mai multe despre preopinenții de pe listă, măcar nu am votat nemernici. Mă duc la vot. Pentru că este important cum voi trăi eu următorii ani, dar mai important este cum ne construim ziua de mâine, cea pe care printre altele o lăsăm celor ce vin în pas cu noi sau după noi. Este important să construim: școli și un învățământ deștept, un sistem de sănătate viabil, de securitate la fel, o economie care să asigure locuri de muncă. Și apoi, m-am săturat ca un chip de politician corupt și incompetent să mă privească în ochi din ecranul televizorului și să mă mintă cu nonșalanță, considerând că suntem cu toții nu creduli, ci de-a dreptul idioți. Dacă vrem să le arătăm că nu suntem așa, mergem la vot și votăm nu cu inima, ci cu mintea. Cu mintea noastră, cu mintea limpede! (Maria Capelos)
